Povestea mea - lungul drum de la simptome la un diagnostic

Povestea mea - lungul drum de la simptome la un diagnostic 

Bună, eu sunt Brîndușa. Iar acest blog este despre povestea mea de (auto)cunoaștere a organismului meu, despre cum am descoperit bolile care se aflau la rădăcina simptomelor mele, boli neidentificate corect de la bun început. Am trăit câțiva ani cu supoziția (exprimată de primul endocrinolog vizitat) că aș avea Tiroida Hashimoto, adică boala autoimună în care sistemul imunitar îți atacă glanda tiroidă. Doar anul trecut am aflat că nu am ajuns acolo, ci sunt încă la stadiul de hipotiroidism. Dar, pentru că simptomele îmi dădeau viața peste cap, am pornit a studia problema, având ca bază de plecare bolile autoimune. 

Boala autoimună este o boală genetică, ceea ce înseamnă că dacă cineva din familia ta (mama, bunici, mătuși etc) o are/a avut-o, șansele ca s-o dezvolți și tu la un moment dat sunt foarte mari. Punctul de plecare sunt bolile inflamatorii care, netratate, se transformă în boli autoimune. Nu oricum, ci pe fondul genetic de care aminteam, dar și cu ajutorul unor triggeri care le declanșează. Iar momentul declanșator poate să treacă pe lângă tine pe nesimțire sau mai degrabă poate să rămână în memoria ta doar prin conexiunea cu anumite evenimente stresante din viața ta. Dar tocmai aceste evenimente sunt factorii declanșatori (triggeri) ai bolii!

Și că tot aminteam de șanse nefericite, ei bine, șansele ca o persoană care are o boală autoimună să mai dezvolte încă una, două sau chiar mai multe boli autoimune „la pachet” sunt foarte mari. De unde și majoritatea colegilor de suferință (cam 98% femei) au ori o boală celiacă plus un Hashimoto, ori Lupus, ori artrită cu scleroză în plăci sau psoriazis, plus diabet sau boala Crohn. Sau chiar toate! Sau altele, pentru că, da, există peste 100 de boli autoimune cunoscute!
 Ideea e că bolile autoimune încă sunt prea puțin discutate la nivel de educație a maselor, dar totuși începe să prindă contur mai ales pe grupurile de Facebook - unde s-au format adevărate comunități din acești suferinzi. Partea interesantă e că nu medicii sunt în spatele acestor inițiative de informare, ci nutriționiștii. De ce? Pentru că încă majoritatea medicilor alopați merg pe ideea tratamentelor medicamentoase, tratând corpul pe bucăți și nu ca un întreg. Iar acest deficit educațional încearcă nutriționiștii să-l acopere, în colaborare cu medicina funcțională (holistică). Din păcate încă sunt foarte puțini medici care au ales să se specializeze în medicină funcțională, iar cei care au făcut-o au fost împinși de propriile lor afecțiuni să caute răspunsuri acolo unde medicina tradițională s-a dovedit ineficientă. Iar un alt mare dezavantaj e că, la noi, cabinetele/clinicile de medicină funcțională au prețuri încă prohibitive. 

Primele simptome și ineficiența medicilor în a-mi oferi ajutorul corect

Mereu am fost o persoană activă, competitivă, creativă și o bună gospodină. Dar nevoile membrilor bolnavi ai familiei mele m-au obligat ca, treptat, să renunț la toate activitățile mele de suflet și să mă ocup de îngrijirea lor. La început nu mi-am dat seama cât va fi de greu și ce urme aveau să-mi lase aceste experiențe. Să fii martor neajutorat al suferinței persoanelor apropiate mi se pare cel mai cumplit chin. Încerci să dai tot ce poți din tine ca să le fii de ajutor, să le alini suferința, uitând de tine și de nevoile tale. Schimbările bruște ale vieții, stresul lipsurilor materiale, frustrările și durerea sufletească au fost triggerii principali ai afecțiunilor mele. Pe nesimțite am început să-mi pierd puterea de muncă, concentrarea, siguranța de sine și răbdarea. Pe lângă faptul că oboseam foarte repede, au apărut palpitațiile, bufeurile,  problemele sistemului digestiv s-au accentuat, migrenele au devenit tot mai prezente, urmate de stări depresive și creșterea în greutate. Deși au fost mai multe, pe astea le-am observat în prima fază. Dar pentru că eram și la premenopauză, cumva au trecut ca fiind „normale” pentru această perioadă (deși nici în perioada "fertila" nu am fost scutită de dureri mari, și pe atunci fiind tratate ca "normale" în viziunea medicilor, deși în realitate pot fi semne ale unor boli inflamatorii, ex. endometrioza). Am început să le tratez cu suplimente naturiste pentru menopauză, dar mari îmbunătățiri nu am simțit. Ce mă supăra foarte tare era irascibilitatea accentuată. Parcă nu mai eram eu, omul calm și sociabil. Simțeam nevoia de liniște, de somn, nu mai aveam răbdare cu oamenii, nici chiar cu animăluțele mele, doream să mă izolez. Apoi au mai apărut stări de slăbiciune bruscă- vecină cu leșinul - pe care le puneam pe seama „căderilor de calciu”, ca mai târziu să-mi dau seama că de fapt erau căderi bruște ale glicemiei. Deși nu aveam diabet! Tensiunea mea „normală” era una mică 10/5 sau 10/6, dar în momentele când mă simțeam rău se urca la valori care, chiar dacă medical sunt ok, pentru mine erau deranjante, producându-mi migrene și agitație. Simțeam că ceva nu e ok cu mine, dar când ai alți suferinzi în grijă, nu mai ai timp/bani și de problemele tale. 

Șirul evenimentelor stresante a început la job, unde ni se cerea mereu să facem tot mai mult, acel multitasking la care aderă foarte mult cetățenii veniți din occident, iar șefii mei (un britanic și o americancă) au găsit aici un teren proaspăt și fertil în oameni inteligenți, creativi și pasionați. Așa că au pretins tot mai mult, iar dacă încercai să le explici că ai vrea să te concentrezi pe un proiect deja început, ca să fii sigur că-l duci cu bine la capăt, ți se spunea „poate nu ești tu în stare de acest job”, fără ca ei înșiși să aibă o strategie clară asupra a ceea ce doreau să facă & obțină. Fiecare având un background diferit, li se puseseră în brațe o organizație  non-profit pentru a crea proiecte. Mediul ONG-ist este un mediu foarte fertil implementărilor ideilor, doar că ei aveau mereu idei pe care se așteptau să le punem imediat în practică, peste proiectele la care noi lucram deja. Deci un fel de „fabrică de proiecte”, fără o viziune concretă de finalizare. Și așa am ajuns ca eu să organizez seminarii cu mulți invitați, absolut singură și fără ajutor, colegii având taskurile lor. Aveam o echipă de elevi de liceu-voluntari, dar la ei puteai apela pentru taskuri scurte și concrete, pt că își pierdeau repede răbdarea, dar și timpul liber le era limitat. Pe lângă munca de organizare în sine (contactat persoane pt speakeri, invitați români și străini, organizare cazare&masă, întocmire agenda pentru 3 zile, realizare mape, primirea invitațiilor, la final era și responsabilitatea moderării celor trei zile.
În tot acest timp, mama se programase la operație de șold, deși o rugasem să aștepte până după seminar, dar fix în prima zi de seminar ea avusese operația.
Finalul muncii mele de două luni fusese încununat de succes (pe moment), dar nu prea am avut timp să mă bucur că a urmat perioada de îngrijire a mamei. Mă învoisem de la muncă, iar șeful n-a „uitat” să-mi spună că „fundația nu mă plătește ca eu să am grijă de mama mea”. Pe lângă această „palmă”, ca manager de proiect, eu urmăream o strategie pe adâncime, pe când șefii voiau doar „seed funding” pe o suprafață cât mai întinsă.  Așa a apărut primul meu conflict intern.
 Ei  au ales partea mai ușoară, de „spectacol”, cerându-mi practic să mă tranform din manager de proiect într-un simplu actor. Și așa a apărut cerința organizării unui al doilea seminar, cu mult pressing din exterior, într-un timp mult mai scurt și la final de an. Totul făcut în mare grabă, și tot singură, însă dacă după prima întâlnire simțisem satisfacția muncii depuse, după al doilea, la final - când invitații se grăbiseră acasă din cauza ninsorii și nici nu ajunsesem la un consens - organismul meu a cedat și am făcut o criză asemănătoare cu o toxiinfecție alimentară. Am ajuns la Infecțioase, cu tratamentul „uzual” (fluide, antibiotice, antispasmice), unde am reușit să mă odihnesc timp de 2 săptămâni. Șefa secției mă cunoștea de pe vremea când lucrasem ca și jurnalist, și într-o zi s-a așezat lângă mine și mi-a spus: „merită toate astea?”. Cuvintele ei au pulsat o vreme continuu în mintea mea, iar odată ce am ajuns acasă am luat hotărârea să-mi dau demisia.

Dar pentru că nu eram un om care să stea doar, împreună cu alte două doamne, am fondat un alt ONG, de data asta pentru o activitate de suflet, protecția animalelor. A fost greu, am scris despre asta mai pe larg aici , în celălalt blog al meu. După doi ani, soțului i-a fost descoperită o malformație congenitală pe creier, care cerea să fie operată. Din păcate, intervenția chirurgicală l-a lăsat cu sechele pe viață, ceea ce ne-a schimbat în totalitate modul de viață, iar pe el l-a făcut total dependent de ajutorul meu. După un an de zile de terapii (kineto, logopedie, etc), m-am întors la adăpost și am început să-l implic și pe soțul meu în activități. Lăsat la 33 de ani fără job și mobilitate pe partea dreaptă, cu deficiențe de vorbire și o hepatită  toxică în urma medicației post-op,  pensionat brusc cu un venit de nimica, soțul a căzut în depresie. Simțeam că apropierea de animale l-ar putea ajuta și, chiar dacă mereu aveam noi salvați și acasă, faptul că venea cu mine la activități, îl ajuta mult la partea de socializare. Încet, dar sigur am devenit administratorul adăpostului cu 300 de câini, preluând din nou o responsabilitate foarte mare. La începutul lui 2014 am fost evacuați forțat, iar atunci - din cauza stresului enorm - am făcut un episod de burn-out și a trebuit să iau o pauză. Între timp se înrăutățise starea de sănătate a mamei (cancer la sân), iar prezența mea lângă ea a devenit tot mai necesară, ceea ce m-a obligat să renunț definitiv la activitatea de la adăpost. Am ajuns să mă împart între casă (unde-l aveam pe soțul, pe bunica lui de aproape 90 de ani) și 5 câini. Acest fapt a dat naștere unei rivalități și competiții din partea lor, pentru serviciile mele, apelându-se de multe ori la șantaj emoțional. După luni lungi de suferință (care și-au lăsat amprenta asupra mea), mama a plecat dintre noi. Am încercat cumva să mă „relaxez”, doar că efectele stresului își lăsaseră deja urmele.

Într-o zi de vară a lui 2016, chiar în ziua alegerilor, am început brusc să am frisoane și febră mare. Dar pentru că mâncasem o înghețată înainte, am pus totul pe seama unei amigdalite. Chiar dacă practic nu mă durea în gât, ci sub urechi, unde și simțeam că mi se umflaseră ganglionii limfatici, medicul de la urgențe mi-a prescris antibiotic și ceva antiinflamator, apoi m-a trimis acasă. Fără să palpeze locul, fără să ia în considerare și alți factori, cauze, etc. După vreo câteva zile - o săptămână, simptomele au dispărut, ceea ce a dat de înțeles că problema ar fi fost rezolvată. După doi luni însă, același episod, de data asta de la urgențe m-au trimis în spital, la ORL, unde am fost internată cu diagnostic de „angină flegmonoasă” și pusă din nou sub tratament cu antibiotice, antipiretice, etc. Medicul orelist ar fi vrut să-mi dea două antibiotice diferite deodată, dar la un minim test alergologic subcutanat am avut o reacție (salvatoare) a pielii, așa că am scăpat doar cu unul. Oricum a fost mai mult decât suficient pentru a-mi crea probleme gastro-intestinale, cu toate că luasem și probiotice. Știam că organismul meu nu e deloc prieten cu antibioticul, dar medicilor nu le pasă când le vorbești de astfel de intoleranțe.

După o săptămână am fost externată ca fiind „vindecată”, însă ce să vezi, după alte două săptămâni simptomele au revenit. Deja îmi era frică să mai merg la urgențe în orașul meu. Pentru că aveam descoperite pietre la colecist de câțiva ani, mă gândeam să investighez și această direcție, ca nu cumva să fie o infecție în această zonă. Pentru că tot aveam VSH-ul mărit! Am sunat un chirurg de la o clinică din Cluj, iar a doua zi eram deja internată pe secția lui. După vreo două-trei zile de stat la pat și diverse teste de sânge și alergologice, fără nici un tratament de data asta (!), simptomele au dispărut de la sine, iar medicul a decis că-mi poate opera colecistul „plin de pietre ca diamantele”, dar a menționat că totuși ar trebui să merg și la un orelist sau/și un stomatolog, pentru a vedea de ce mi se tot umflă ganglionii, să nu care-cumva să existe o infecție ascunsă. Experiența din acest spital a fost foarte stresantă pentru mine, pentru că deja mă simțeam rău, eram foarte slăbită, nu puteam mânca suficient din cauza testelor și mi-era foarte frig. Avusesem ghinionul să prind un sfârșit de septembrie foarte rece, în spital fusese ca în congelator pentru mine, așa că m-am întors acasă fără colecist, dar cu o răceală zdravănă și foarte obosită. Pe lângă asta leșinasem a doua zi după operație, în drum spre salonul de spital - de la baie, dar personalul medical pusese căderea mea pe seama tensiunii scăzute, iar medicul mă încurajase să beau puțină cafea. Ceea ce fusese complet eronat, pentru că problema mea era de la stomac, o gastrită urâtă accentuată din cauza lipsei de hrană din ultimele zile, iar după ce mâncasem supa de pui de după operație, fusese suficient ca răul de la stomac să-mi taie picioarele și să-mi pierd cunoștința. Degeaba încercasem eu să le explic că intuisem cauza și că simptomele treceau după injecția medicației antiacide. Ei preferaseră faza cu scăderea tensiunii, pentru că oricum tensiunea mea era mică. 

Acasă a trebuit să reintru-n funcție, să gătesc pentru familie. Mi-am revenit într-o săptămână din răceală, cu ajutorul tratamentului naturist, dar oboseam foarte repede, iar pregătirea și servirea mesei pentru 4 oameni mă epuiza. Într-una din aceste zile, la două luni de la operație, pregătisem orez cu legume (mazăre, porumb, etc) și mâncasem și eu puțin, dar cu poftă alături de ceilalți. Mi-era foame, dar în același timp eram și foarte obosită. Ar fi trebuit să mă odihnesc puțin înainte să mănânc, dar cum ne adunaserăm toți la masă, m-am prins și eu în „horă”. Însă seara a început răul, am dat afară toată mazărea nedigerată, apoi diaree de neoprit, iar starea mea generală s-a alterat extrem de repede încât a trebuit să merg la urgențe. Pentru că eram foarte slăbită și nu mă puteam ține pe picioare, medicul de gardă nu m-a lăsat să plec acasă, ci a dispus internarea mea imediată la secția de Infecțioase. Deși îi explicasem clar istoricul episodului, tocmai ca să exclud suspiciunea unei toxi-infecții, accentuând pe operație și pe faptul că, pe lângă mine, încă trei persoane mai mâncaseră aceeași mâncare - chiar și bunica de 90 de ani - fără să aibă absolut nimic, odată ajuns însă în spital, cadrele medicale preferă să respecte protocolul.
  La Infecțioase, am primit (din nou) antibiotice, plus perfuzii cu glucoză și antispastice. Pe lângă asta, m-au trimis și la radiografii pt plămâni, deși le spusesem că în urmă cu două luni mi se mai făcuse așa ceva (înainte de operația de colecist), însă nu au vrut să mă „scutească” de repetarea unei investigații din protocol, chiar dacă în mod normal ar trebui păstrată o distanță de 6 luni între intervențiile ce presupun iradierea. Din nou antibioticul mi-a dat peste cap aparatul digestiv, iar partea asta este întotdeauna trecută cu vederea de către medicii din spital! Și rămâne ca tu să repari cum știi daunele. 

Revenită acasă, începeam să mă simt cumva „defectă”. După ce m-am restabilit cât de cât după episodul cu indigestia, a apărut din nou febra și umflăturile ganglionilor. Iar atunci m-am îndreptat cu chiu cu vai la ORL, dar de data asta la Spitalul Militar din Cluj. Din nou teste (prin nas si prin gură), analize de sânge, ecografie etc, o întreagă săptămână de făcut naveta Turda - Cluj. Din nou VSH-ul mi-a ieșit foarte mărit (77) și Fibrinogenul (544,195) plus că la ecografie mi se vedea o adevărată salbă de ganglioni inflamați. Toate acestea au convins-o pe orelistă că aș avea nevoie de o biopsie la ganglionii laterocervicali, suspectând o boală a sângelui (hemopatie).
M-a mai trimis la Infecțioase pt alte analize specifice, dar doctorița de acolo m-a tot purtat, iar eu eram deja epuizată și speriată, așa că am spus Stop! Simțeam nevoia de odihnă. Fusese o perioadă lungă de spitale, analize, tratamente, iar organismul meu cerea să fie lăsat în pace. Iar cu liniște și odihnă, organismul meu s-a calmat.

În anul următor, un nou episod traumatizant, de data asta dinspre bunica soțului, cea pe care o aveam în grijă de 15 ani. Fusese cel de-al treilea bolnav grav din familie, după soțul și mama mea. Bunica făcuse un atac cerebral care a lăsase paralizată și afazică (cam ca soțul meu, în 2010, după operația pe creier). După câteva zile de spitalizare, neuroloaga mă anunțase că mi-o dă acasă. Mă panicasem la gândul că aveam să îngrijesc singură un bolnav la pat, când eu deja mă simțeam epuizată. Acul indicator al nivelului de stres mi-a sărit atunci la maximum. Doctorița încerca să minimalizeze gravitatea situației, fără să știe că eu deja aveam experiența grea a îngrijirii a doi bolnavi. Am rugat-o să o mai țină până reușesc să găsesc un loc în care să o pot muta. Telefoane peste telefoane, căutări disperate, dar nimic nu părea să prindă contur. Iar eu mă simțeam ca un elastic întins la maximum, gata să puște. Însă mă luptam să mă țin tare, pentru că aveam treburi grave de rezolvat. În timpul acesta, bunica intrase în comă și fusese mutată la terapie intensivă, unde a și decedat la împlinirea a două săptămâni, exact de ziua mea!

După înmormântare însă, când organismul meu se relaxase brusc, odată cu „dispariția cauzei stresului”, au izbucnit dintr-o dată atacurile de panică. Noapte de noapte, timp de șase luni de zile, mă trezeau brusc din somn și începeau a se desfășura absolut toate simptomele ce se găsesc pe lista atacurilor de panică. A fost cumplit! Deja îmi era frică de venirea nopții, trebuia să las lumina aprinsă, îl trezeam pe soțul meu să povestească cu mine, să mă ajute să merg la baie, începea să-mi fie teamă să ies și afară (agorafobie). Am apelat la ajutorul unei cunoștințe-psiholog și, după o serie de sesiuni online, dar mai degrabă cu ajutorul meditațiilor ghidate pe care le ascultam la căști în momentul în care simțeam spasmele musculare (debutul atacului), m-am mai liniștit. Am început chiar să ies cu soțul la plimbare, seara - după ce apunea soarele și aerul devenea mai respirabil - și mă simțeam bine. Acasă însă, noaptea, atacurile reveneau, doar că deja știam cum să le gestionez. Și mai aveam niște pastiluțe magice naturiste, care-și făceau foarte bine efectul în caz de probleme.

În  noiembrie 2017 am decis să iau problema de sănătate în propriile mâini, iar primul lucru a fost să vizitez un endocrinolog. Aveam senzații de sufocare, strânsoare de gât și chiar dureri. Am ajuns la Cluj, la un cabinet privat, la un medic tânăr, calm și amabil. Mi-a făcut ecografie, am discutat despre simptomele care le aveam, mi-a  explicat cum că tiroida nu doare, iar durerea pe care o simțisem eu putea proveni de la cervicală. Mi-a dat trimitere pentru analize, punându-mi diagnosticul de hipotiroidism și Tiroidă Hashimoto. Mi-a dat tratamentul uzual de Eutirox și Vigantoletten de 1000 (vit. D) și mi-a zis să revin după două luni. Însă, cumva, eu am rămas dezamăgită. Voiam să aflu mai multe, să mi se dea detalii despre boală, simptome, tratament, la ce să mă aștept, etc, etc. Dar nimic! Adică doctorul lăsase să se înțeleagă că nu e ceva grav, nu existau noduli tiroidieni și nici măcar nu se mai vedeau inflamați nodulii limfatici! Cumva lăsase de înțeles că hipotiroidismul meu era ceva „uzual” pentru femeile la menopauză. Drept pentru care am și lăsat problema în secundar. Mi-am făcut analizele, dar înapoi la cabinet nu am mai reușit să ajung pentru că era deja iarnă, iar venitul nostru era înghițit de facturile mari de întreținere. Dar valorile markerilor tiroidieni erau deja crescute!

În februarie 2018 cineva aruncase doi pui de cățel pe aleea noastră (poveste pe care am relatat-o pe celălalt blog al meu). Era frig și ploaie, iar ei erau mici, uzi și înfrigurați. Nu am avut altă soluție decât să-i iau la mine, deși acasă mai aveam încă 5. Prezența micuților m-a ținut ocupată, chiar și noaptea, ocazie cu care atacurile de panică au încetat. Dar oboseala era prezentă, iar în timp, puii crescând, a apărut și stresul legat de prezența a prea multor câini hiperactivi într-un spațiu pe care mă chinuiam să-l păstrez zilnic curat. Prin Septembrie am reușit s-o dau pe fetiță, dar am rămas „blocată” cu masculul care era plin de afecțiuni congenitale, ce ne-au purtat pe la diverși medici, iar în toamna asta - adică după doi ani, am hotărât să-l eutanasiem. A fost dureros, dar după lungi introspecții, am ajuns la concluzia că era cea mai potrivită soluție, în lipsa unui viitor mai bun.

În această perioadă de doi ani de zile, am avut stări depresive intense, schimbări bruște de dispoziție, iritabilitate accentuată, insomnii și senzații de epuizare fizică și psihică, ceea ce îmi dădea întreaga existență peste cap. Mă rugam în lacrimi noaptea către îngeri și Divinitate să mă ajute, să-mi scoată în cale ajutorul de care aveam nevoie, pentru că deja mă simțeam la marginea prăpăstiei.
După câteva zile, „întâmplător” am descoperit un program online gratuit „Depresia e bună”, inițiat de un tânăr psihiatru din Iași. M-am înscris și eu, apoi am intrat și pe grupul de pe Facebook al programului. Primeam emailuri cu exerciții pe care să le facem pentru starea de bine, afirmații, meditații etc și chiar mi-au făcut foarte bine, ajutându-mi să mă refocusez de la gândurile negative. Și citind poveștile celor din grupul de FB, m-am liniștit la ideea că nu eram doar eu în acea situație și, mai important de atât, că nu înnebunisem. Erau povesti mult mai grele, existențe mult mai încercate, ceea ce m-a făcut să-mi schimb perspectiva din care priveam lucrurile, să fiu recunoscătoare pentru ce aveam. După un timp în care am fost foarte activă pe grup, în preajma Crăciunului, atmosfera grupului se alterase odată cu accentuarea stărilor depresive a unor persoane, așa că am preferat să ies din grup. Simțeam că primisem tot ajutorul de care avusesem nevoie și că deja nu mai era locul meu acolo. Cel mai mult mă deranja să observ cum mulți preferau să „îmbrățișeze” starea de victimă, refuzând ajutorul, pe când eu mă luptam din răsputeri să găsesc răspuns&ajutor la problemele mele. Simțeam că răspunsul la problema mea era altundeva, așa că m-am decis să-mi continui cercetările. Am refuzat să mă mai uit la televizor, în afara unor seriale dragi (americane și franțuzești), și am descoperit Canal 33, pe Youtube, de unde mi-am luat hrana sufletească. Mă simțeam mai bine psihic, dar fizic nu. Ce mă speria și mai tare erau durerile de la încheietura mâinii stângi, dar în special a degetului mare. De fiecare dată când foloseam mâna, îmi trecea o durere ca un curent, asemănătoare cu cea produsă de un cârcel în mușchi. Iar în situația în care eu aveam tot timpul de lucru cu mâinile, durerea devenise tot mai greu de suportat, dar cel mai tare mă speria gândul că s-ar putea agrava, ceea ce mi-ar fi putut crea mari probleme în ideea în care eu nu am ajutor, ci un soț total dependent de ajutorul meu. Mă speria imaginea unui viitor cu amândoi capabili de a-și folosi doar o singură mână.

(continuarea „aventurii” mele în postarea următoare)